"Nu tot ce e natural e frumos" M. Eminescu

"Nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul este invizibil pentru ochi."
Antoine de Saint- Exupery

luni, 6 iunie 2011

Povestea familiei de omide

Prin "Povestea familiei de omide" am dorit sa surprind relatiile dintre membrii unei familii cat si evolutia personala a fiecarui membru. Sunt stari, culori si frecvente prin care trece fiinta umana.

Toate aceste stari sunt exprimate in relatie. Pentru ca ce nu este in relatie in acest univers?!

Aceasta poveste surprinde legaturile pe care le avem cu Supraeul, cu Sinele, si cu Eul. Conflictele interioare, neintelegerile care devin vizibile in relatiile cu cei din jur.

Nici o culoare, nici o omida, nici un fluture nu este cel mai bun si cel mai frumos. Fiecare are propria cale, propria frumusete. Traim pe frecventa culorii Rosii cand suntem sub influenta impulsului, ne ridicam pe frecventa iubirii si a culorii Verzi si urcam in Violet unde intelepciunea prin iubire ne aduce implinirea.



Iar mesajul acestei povesti este unic pentru fiecare. Ce iti transmite aceasta poveste? Ce anume trezeste in tine?

Iata si povestea!



Fluturele care si-a gasit desavarsirea prin sine continua sa zboare si sa-si spuna povestea. Continua sa se arate. Si-a lasat povestea pe pamant si zborul pentru cer. Cand intelegi povestea pe pamant si o recunosti si uitandu-te spre cer e un moment in care iti poti deschide aripile…
O familie de omide isi avea locatia intr-un nuc. Poate in aceasta familie nu a fost niciodata pace si liniste de cand neadevarul incepu sa lucreze in mintile lor. Traiau si ei dupa legi din strabuni ai bunei randuieli, care nu mai erau valabile pentru momentul prezent. Cei trei copii-omida au ajuns la maturitate dar fiecare a inteles maturitatea dupa propriile lui posibilitati.
Toti asteptau ziua cand le vor creste aripi si se vor transforma in fluturi.

Omida cea mare a deschis ochii mai devreme si a ales sa ia din viata si din jur doar ceea ce ii este de folos. S-a uitat si in alte familii ale aceluiasi copac, a invatat si de la vant si de la ploaie pentru ca a avut curajul sa le intrebe si sa le observe. A realizat ca in familia lor nu domnea armonia ci mereu ranchiuna si neintelegerea. A incercat sa schimbe asta si in scurt timp a fost marginalizata.
“Eu nu stiu daca celelate omizi vad ceea ce vad eu. Omizile familiei mele se prefac ca le e bine si se complac asa. Daca imi vor creste aripi si voi putea zbura voi parasi aceast univers pentru ca cerul ma va chema si voi fi libera si atunci ce se va intampla cu ei?” erau cugetele omizii de culoare violet.


Omida cea mica de abia daca deschise vreun ochi. Si asta nu pentru ca nu era destul de matura. A inteles ca asa o duce mai bine. Ii convenea de minune aceasta situatie. Toate omidele ii dadeau o atentie speciala, un loc mai bun pe creanga, o frunza mai tanara. Cand aceasta incepea sa se lamenteze ceilalti isi lasau treburile lor si-i sareau in ajutor. “Eu sunt asa de mica. La o simpla bataie de vant ma dezechilibrez. Uite m-am si lovit de la cazatura! Ma doare asa de tare si voi iar nu ma ajutati. Vreau si eu sa am o frunza mai buna, vreau si eu, vreau si eu…”, se auzea lamentarile omizii de culoare rosie. Omidele se simteau vinovate ca ele vad si o ajutau. Si de multe ori isi neglijau traseul si o neglijau si pe omida cea mare si nu erau constienti de asta. Credeau ca ceea ce fac este bine.

Omida mijlocie, era plina de veselie si era entuziasmata la gandul ca intr-o zi ii vor creste aripi. Ii placea de sora ei, omida violet, care cauta raspunsuri si isi cauta propria cale spre zbor. Fiind la mijloc, de multe ori alerga intre omida violet si omida rosie. Intalnirea cu omida violet o facea sa nadajduiasca mai mult sa se desavarseasca iar intalnirea cu omida rosie o facea sa se simta importanta si utila pentru ca o ajuta in permanenta. Acest ajutor o extenua de multe ori si nu mai avea energie pentru propriul drum. Omida de culoare verde nu se plangea niciodata si incerca sa se imparta in toate partile unde era chemata.
De multe ori uita de drumul ei.

Calea de a te transforma in fluture era o cale personala si individuala si acest lucru o descoperise Omida Violet de scurt timp. Mama si tatal omida le dadeau sfaturi si indrumari. “Sa nu uitati de familia voastra si sa va ajutati intre voi. Cand unul creste mai mult sa-i ajute si pe ceilalti nu sa caute sa zboare iar ceilalti sa ramana neajutorati!”, spunea Mama Omida convinsa.
“Ei nu-i chiar asa, voi vedeti-va de treaba voastra si faceti ce credeti de cuviinta”, spuse Tatal Omida.

La asemenea informatii de multe ori contradictorii, copiii-omida nici nu stiau ce sa faca si ce sfat sa urmeze. Se indreptau cand spre unul cand spre altul si nu mai aveau constanta si perseverenta. Vocea unei bunici spunea ca e bine ca fiecare sa-si vada de propria desavarsire.
Mintea Omizii Violet era intr-o contradictie totala si avu o clipa de sclipire si privi in sufletul sau si simti o imensa iubire. Simtea cum iubirea creste si era un sentiment placut ce te facea sa te simti special. Nu se compara nici cu dorinta de zbor. Era linistea si pacea de care auzise iar acum o traia. Era atat de fericita si a inceput sa le vorbeasca omizilor despre sentimentele ei.

“Traiesc un sentiment de iubire si mi-as dori sa-l traiti si voi. Este atat de minunat ca nu va puteti imagina. Tot ce puteti face este sa priviti in inima voastra”, spuse cu sufletul deschis, Omida Violet.
Mama Omida, usor contrariata, o certa cu un repros “Unde trebuie sa ne uitam fiecare este sa ne uitam unul la altul sa vedem care are nevoie de ajutor si sa muncim unii pentru altii!”
Tatal Omida, usor amuzat si suspicios afirma, “Iubirea nu-ti tine de foame, eu zic mai bine sa privim la frunzele astea care ies din muguri. Aici vad eu iubire mare!”.
Omida cea mica chicoti fara prea multe cuvinte iar Omida Verde ramase pe ganduri si se uita la sora ei, Omida Violet cu toata atentia.

“Acum ca am descoperit iubirea, ma simt atat de singura si neinteleasa. Cu ce am gresit si ce rau le-am facut?”, se intreba Omida Violet.
Zilele treceau si fiecare incerca sa-si caute propriul drum spre inalt. Omida Violet, desi simtea ca a descoperit o comoara se simtea si marginalizata de parca gresea cu ceva. Se simtea ranita de fiecare cuvant care simtea ca ii este adresat.

Omida Rosie le impartasi descoperirea ei: “Am descoperit propria desavarsire sa adun cat mai multe frunze si asta ma va intalta. Sa faceti si voi la fel si sa imi mai aduceti si mie ca e peste puterile mele o astfel de munca.” Ceilalti erau entuziasmati. O puteau ajuta pentru ca o puteau face, li se parea un lucru usor ce nu necesita multa bataie de cap.
“Uite vezi asa mica si neajutorata tot se gandeste la ceva practic. Eu zic sa o ajutam cu totii si din multul nostru sa-i mai dam si ei, ca altfel ajungem sa semanam cu Bunica si adevarul e ca si ea a murit tot ca o omida, cu toate sfaturile ei, care vad ca s-au prins de unul din voi si sper ca nu pentru mult timp.”, spuse Mama Omida, privind cu coada ochiului spre Omida Violet.

Omida violet ar fi plecat pe drumul ei, dar ce sa faca de una singura. Doar ea si iubirea ce o descoperise. Se implicase si ea in mirajul acesta de adunari de Frunze. O facea asa de dragul familiei si nu pentru ca era chemarea ei.

“Eu nu mai pot aduna Frunze. Nu asta e calea mea si simt ca imi pierd energia si bucuria si nici voi nu sunteti bucurosi din cate vad…”, spuse Omida Violet cu voce tare.
“Eu sunt foarte bucuroasa, o ajut si eu cum pot.”, spuse Omida Verde, neconvinsa parca de raspuns, cu o voce nehotarata.

“Stiam eu ca la un moment dat imi vei intoarce spatele si ma vei lasa asa in voia sortii. Nu tii cu mine nu tii nici cu noi toti. Si pe deasupra faci si impotriva mea, uite m-ai oprit din strans. Mai strangeam vreo doua Frunze de cand ne tii de vorba. Si ceilalti mai strangeau si ei pentru mine ca vreau si eu sa ma desavarsesc. Uite vedeti cum e? Cand v-am spus ce are de gand nu mi-ati dat importanta ca sunt mica si nu stiu multe. Si nici nu mai am putere sa mai stau aici sunt atata de obosita si tie nici nu-ti pasa…”. Erau cuvintele Omizii Rosii rostite cu ochiii atintiti asupra fiecarei omizi.

“Da aveai dreptate cand veneai si ne spuneai ca, el, in pauze in loc sa mai zareasca Frunze de adunat si sa-si faca planuri, el privea cerul. Vorbea cu vantul si se uita si la alte familii. Dar uite ca n-am dat importanta ca am zis ca oricum ne ajuta ca are cea mai mare forta si cele mai multe Frunze adunate. Aveai dreptate omida rosie.”Erau cuvintele tatalui.
Si mama ingana din cap, aprobator.

Era poate prima oara cand parintii se pusera de acord in privinta a ceva, chiar daca asta insemna sa fie impotriva convingerii Omizii Violet.

Omida Violet ramase singura si pentru prima data nu se simtea singura. A vazut primele manifestari ale iubirii si asta poate e un semn ca se afla pe calea cea buna. Faptul ca parintii s-au pus de acord in privinta unei afirmatii.
A inceput sa adune Frunze pentru ca era singurul lucru care o mai putea apropia de familie. Se simtea ranita si neinteleasa. Ar fi ascuns iubirea si mai adanc in suflet sa nu-i asculte glasul. Vroia doar sa fie acceptata si ii era dor de familie.

Se uita cand cu intelegere cand cu furie la Omida Rosie care si-a castigat aprecierea prin denigrarea lui. Familia era foarte multumita de Omida Rosie. Avea foarte multe Frunze, ceva pe care sa te poti baza cand vrei sa te desavarsesti.

Omida Violet era obosita de atat adunatura si simtea ca nu are cu cine impartasi si nu mai vedea rostul. Nu simtea sa mai adune dar o facea ca sa fie aproape de familie. Si nu mai putea face asta. O durea sufletul. Era intre doua lumi. Intre ceea ce-i zicea sufletul si ceea ce-i zicea familia. Avea inca nevoie de acceptare si de iubire si-si calca pe suflet pentru asta si nu stia. Intre aceste doua lumi isi pierdea bucuria si simtea ca-si pierde si rostul.
Se simtea diferit de cei din familie si nu din aroganta si doar pentru ca a descoperit iubirea si nu mai putea fi ignorant sa faca lucrurile de suprafata si sa se complaca in ele. Nu mai putea face ce nu simte doar de dragul de a face ce spune familia.
“Si asta e pretul pe care-l platesc. Sunt acuzat de nerecunostinta pentru ca imi caut propriul drum, care nici macar nu stiu daca e bun sau nu, dar macar nu-i tarasc pe toti dupa mine. Mi-am asumat drumul acesta si nu impiedic pe nimeni de la desavarsire si atunci de ce sunt denigrat?”
Vorbea cu vantul. Avea nadejde ca el ii poarta cuvintele spre undeva si candva va primi si raspunsuri.

Omida Verde il mai vizita uneori dar pentru scurt timp. Cand se auzea strigatul de ajutor ea pleca grabita. Intr-o zi ii spuse pe furis ca si ea simte iubirea dar ca nu e pregatita sa spuna cuiva asta. Omida Violet zambi intelegator. Simtea ca macar n-a fost in zadar sa se expuna si sa spuna ce simte, ca a trezit in cineva dorul de Iubire.

Simtea nevoia de a fi iubita si acceptata si s-a intors la familie sa adune Frunze ca doar asa era acceptat si primit cu bratele deschise daca gandea si simtea in rezonanta cu ei. Se simtea vlaguit, isi pierduse stralucirea in acest automatism de adunare. Simtea ca nu e calea lui.
A inceput sa le vorbeasca…”Frunzele acestea adunate incep sa se vestejeasca iar cu ploaia se vor distruge, sa ne gandim la ceva ce sa facem cu ele altfel toata munca e in zadar. Am putea impleti frunzele si astfel sa se usuce si sa nu putrezeasca sau….”
Omida Rosie a simtit ca pierde tot, ca pierde frunzele si prin urmare si tot ajutorul familiei si a inceput sa tipe “E impotriva mea si a tuturor. S-a intors sa ma impiedice de la desavarsire!”
Familia s-a intors sa o sprijine: “Nu e drept sa o ranesti asa. Este mai firava. Tu te poti descurca de unul singur…”

Cu aceste cuvinte si cu lacrimi in ochi a plecat Omida Violet, a schimbat pana si copacul. Nu mai rezona cu speranta lor. Pentru ca era speranta ca intr-o zi se vor desavarsi. Nu era nadejde, ei sperau ca va fi bine si asta nu era traire isi spuse Omida Violet.

Nu stia cu ce sa incepa, pana acum adunase Frunze.
Se simtea singura. A inceput sa impleteasca Frunze si sa descopere arta.
Si se simtea singura. Intr-o zi a simtit ca in lumea aceasta trebuie sa mai existe omizi ca si ea cu aceeasi culoare asa cum mama si omida cea mica erau rosii.
Acest sentiment ca mai exista cineva i-a redat suflul si vitalitatea.
Isi recapata stralucirea.
Stia ca e nevoie sa transforme frunzele in ceva. Ca nu adunatul lor este etapa finala. Era mijlocul de care dispunea. In ea crestea iubirea si acesta era singurul adevar de care dispunea. Isi vizita familia si le aducea Frunze, pentru ca era singurul dar recunoscut. Frunzele impletite erau luate drept insinuare.

Mai avea inca sentimente de frustrare dar stia ca e pe drumul cel drept pentru ca e drumul desavarsirii. Omida Verde ii cerea cate o frunza impletita si se bucura la primirea ei pentru ca incepea sa rezoneze in dulcele limbaj al iubirii. Nu si-ar fi suparat parintii sa le spuna ca a descoperit si ea iubirea. Credea ca inca e nevoie de ea si desavarsirea ei poate sa mai astepte. Stia si ea ca nu e calea ei adunatul de Frunze.

Intr-una din vizite Omida Verde a observat la Omida Violet anumite irizatii ce erau ca un curcubeu si ii striga bucuroasa “Uite cred ca e inceputul desavarsirii, cred ca te vei transforma in Fluture. Ce minunat! Priviti ce culori frumoase si vii”

Doar Omida Verde vedea asta. Sa fie pentru ca in ea simtea iubirea?
Omida Rosie cand auzea acestea si simtea ca pierde privirea celorlalti incepea sa spuna cu voce stinsa “eu nu vad culorile lui dar vad ca rosul meu se stinge si isi pierde din stralucire, priviti!” Toti au inconjurat-o cu atentia lor si au sprijinit-o sa se odihmneasca sa-si recapete puterile.
Familia spunea ca nu vede nimic si ca desavarsirea are ce sa astepte daca Omida Violet se ocupa de impletitul frunzelor.

Omida violet simtea si teama si bucurie. Si era singur chiar daca era cu ei acum.
A continuat cu impletirea frunzelor si le-a imprimat mesajul “Iubire”. Si-a pastrat o frunza pentru ea si fiecare frunza impletita din iubire o lasa purtata de vant. Se gandea ea ca in lumea asta mai exista cineva care simte iubirea si o poate recunoste in cititul scrisului sau pe Frunze si o va putea vedea.
A continuat sa scrie. Scrisul a devenit atata de sacru si de plin de sens. E o taina si stia ca a descoperit-o.

Simtea cum ii creste o aripa de Flutur. Omida verde il privea bucuros. Omida Rosie a avut o lunga perioada de tacere apoi a spus: “trebuie sa fi adunat multe Frunze in tacere si avand mai multa putere ai reusit, dar trebuia sa ne spui si noua si poate sa ne dai ajutor dar tu ti-ai vazut de ale tale. Nu stiu daca ti-a crescut vreo aripa cum zice omida mijlocie dar daca e asa vreau si eu din irizatiile ei ca se spune ca daca le atingi se prinde si de tine.”
Si intr-o fractiune de secunda ii atinse inceputul de aripa. Aripa fragila si inca neformata se desprinse iar omida rosie ramase cu un praf ca de polen.

Omida Violet s-a simtit ranita de neincrederea, de superstitiile celor din jur. A simtit cum invidia si judecata poate frange aripi si asta nu i-a spus-o nimeni, nici bunica nici tatal. El traieste asta acum. Si sufera.
Cu aceasta rana s-a intors spre Omida Rosie care era speriata “Uite ce ai facut cu neincredearea si cu superstitiile tale. Cum iti permiti sa intervi in destinul meu? Te-am ajutat cat am putut. Si pe voi toti v-am ajutat. Nu e nici o gramada de Frunze, n-am adunat nimic, am risipit totul. Am imprastiata mesajul meu lumii de Omizi si asta imi e rasplata…”

Mama omida se repezi spre Omida Rosie sa o protejeze. “Nu e drept sa faci asa uite ca nici culoare nu mai are.”
Omida Violet se simti singura si neinteleasa.
“Cum se poate ca pe ea sa o vedeti si pe mine nu?! Doar pentru ca nu cred ca adunatul de Frunze imi aduce desavarsirea?! Asta va face sa credeti ca sunt impotriva voastra?! Si ca am incetat sa mai strang Frunze pentru Omida Rosie? Pe mine nu ma vedeti nu vedeti ca nu mai am nici aripa? In tot acest timp am stat departe de voi, dar nu v-am parasit niciodata,m-am intors la voi cu Frunze cu Frunze impletite pentru cine le-a vazut. Nu am tinut secretul pentru mine.
Ati fost primii caruia i-am vorbit despre Iubire.
Si m-ati blamat ca iubirea nu tine de foame. Eu nu v-am denigrat si nu v-am abandonat. Asa am crezut ca e bine.
Voi nu vedeti si nu simtiti ce simt eu pentru ca nu v-ati uitata in inima si n-ati permis luminii sa straluceasca.
De asta va pierdeti culoarea ca dati din culoarea voastra. Din timpul vostru din drumul vostru si va lasati sufletul sa strige dupa voi asa cum eu strig astazi la voi. De durere si de frustrare.
Si strig de iubire. Si strig pentru ca va iubesc!
Strig pentru ca Omida Rosie nu mai e omida mica de mult timp. A crescut. Si vede de mult timp doar ca voi ati ajutat-o sa nu vrea sa vada si sa nu vrea sa fie mai mult decat sa adune Frunze.
Si strig pentru ca nadajduiesc ca macar un cuvant sa ascultati macar unul ca cel scris pe frunza.
Macar de iubire sa ascultati. Nu de mine…
Vedeti acum are culoarea rosie si-a recapatata puterile si voi nu mai aveti stralucire. Si nu va intrebati de ce? Pentru ca dati din energia voastra si nu o ajutati si nu va ajutati nici pe voi.
Daca e sa se rupa aceasta creanga cu totii vom ajunge pe pamant. Suntem cu totii intre cer si pamant.
Uitandu-va doar unii la alti ati uitat sa priviti cerul ca de acolo va vine intelegerea. Ati facut un automatism din Frunze si va pierdeti stralucirea.
Ne ridicam si zburam fiecare cu aripile lui si pentru asta e nevoie sa ne vedem de drumul nostru si de propria desavarsire ca daca am uitat de ea am uitat si de desavarsire.
Simtiti ca pierdeti controlul si ca inseamna abandon si egoism sa-ti vezi de drumul tau. Dar nu e asa, nu e nepasare. Asa m-am simtit si eu: abandonat si acuzat. Nu e nepasare, nu e superioritate, nu e nimic din toate astea.
Doar prin tine poti zbura! Acesta e adevarul descoperit de mine. Nu va invit sa faceti ca mine. Nu va dau sfaturi. Atata am stiut sa fac si nu ma ascund de nimeni.
Va invit pe calea voastra.
Si cred ca nu o ajutati cu nimic pe Omida Rosie, ba mai mult ii adanciti reactiile. Doar pentru ca 3 omide gandesc la fel asta nu inseamna ca gandesc si bine si ca asta e adevarul. Eu nu va cer sa-mi dati dreptate sau sa faceti ce am facut eu. Doar pentru ca am rezonat cu mesajul Bunicii asta nu inseamna ca sunt una cu Bunica. Aici nimeni nu iese invingator decat prin sine. Sa-si invinga teama de singuratate, teama de a nu fi acceptat.

E greu sa fii de unul singur. Si simt ca nu sunt singur.
Pentru prima data in viata simt ca pot sa va daruiesc toata viata si toata experienta mea si sa va vorbesc cu sufletul deschis. Nu va pot da si sufletul meu.
Nu mai pot permite ca gandurile Omizii Rosi sa ma afecteze. Nu e drept ceea ce faci si in sinea ta o stii. Pana cand ai sa ma vorbesti de rau?
Nu-ti mai permit sa intervii in destinul meu cu insinuarile tale. Nu ti-am luat nimic ba mai mult ai avut totul si tu acum imi vrei si sufletul?
Si nu sunt rea si nu va spun cu rautate.
Nu sunt dependenta de aripile de flutur. Nu acesta e sopul meu suprem.
Iti vorbesc din inima Omida Rosie. Ca nu mai am aripa nu e nimic…ca am calea mea, insa nu-ti mai dau voie sa ma ranesti. Nu ma simt vinovat fata de tine pentru ca nu ti-am gresit cu nimic, ba mai mult, in toti acesti ani, te-am ajutat. Ca ti-ai facut un scop supreme din adunatul de Frunze si doar asta vrei sa vezi nu e vina mea. Daca asta crezi ca iti e calea, eu ma bucur, insa eu nu te vad ca stralucesti si nu te vad fericita. As fi tacut si azi si tu ai fi continuat iar sa ma blamezi. Nu te pedepsesc spunandu-ti aceste lucruri, vreau sa te ajut si sa va ajut si pe voi toti. Nu am pretentia sa ma ascultati si sa ma credeti. Ascultati de inimile voastre!
Va rog ascultati-va sufletul.
Desavarsirea mea nu a fost in aripile de flutur ci tot in inima mea de Omida. Desavarsirea acestui nuc e in mijlocul cojii de nuca.
Acolo e vesnicia, in inima.
Si simt ca iubesc.
Si simt ca nu mai am nevoie de aprecierea si de confirmarea voastra pentru a iubi si pentru a ma simti iubit. Ma iubesc si ma apreciez ca omida ce sunt.
Eu nu stiu daca am facut bine ca v-am spus … nu stiu. Stiu insa ca nu v-am facut rau inimii. Pentru ca ceea ce vad acum e ca scapa cate o raza de lumina din inimie voastre.
Si asta nu e meritul meu.
E bucurie!
Nu stiu daca am facut bine dar stiu ca nu v-am oprit de la desavarsire.
Va rog sa ma iertati pentru fiecare rana pe care v-am pricinuit-o si pentru cuvinte grele si pentru tipete. Am fost prada zazaniei si am fost captiv in neintelegerile voastre pentru ca eram captiv si in propriile neintelegi.
Meritati doar iubire.
Dar pentru asta e nevoie sa nadajduiti.
M-ati judecat cu mintea voastra si m-ati tinut captiv in gandurile voastre si mi-a fost greu. Pentru ca gandurile si cuvintele parintilor cad ca o binecuvantare sau ca un blestem. Si acum stiu.
Adevarul inseamna sa asculti de intreg nu doar de o parte a lui.
V-ati construit realitatea doar din gandurile Omizii Rosii si nu ati mai vazut altceva. Si ati numit aceasta adevarul.
Si va intreb pe fiecare. Sunteti fericiti?
“Da”, inganau ei in cor aparandu-se de indoieli.

- “Esti fericita Mama Omida?” intreba Omida Violet.
- “De parca fericirea asta ar avea vreo putere. Pai cum sa fii cu greutatile astea.” Se justifica Mama Omida”
- “Esti fericit tata?”
- “Lasa astea ca fericirea nu te ajuta sa cladesti o casa. Munca asidua te face mai puternic”
- “Esti fericita Omida Verde?”
- “Eu ma bucur pentru tine ca vrei sa-ti urmezi calea dar asta nu inseamna sa fii rautacios. Nu stiu daca sunt fericita ca nu m-am intrebat niciodata si acum ca ma intrebi tu nu stiu ce sa-ti raspund. Sunt pe calea de mijloc si asta de multe ori imi aduce suferinta nu bucurie. Pe calea mea n-am facut decat un pas. O sa vina si timpul meu” Si se opri cand privirile tuturor se atintira asupra ei cu repros si incruntare.
- “Esti fericita Omida Rosie?”
- “Da sunt. Ca familia e de partea mea si asa suntem mai puternici si mai fericiti. Nu am vrut sa-ti cada aripa dar daca ti-a crescut o sa-ti mai creasca o data si daca nu, te vei intoarce la cuvintele mele si vei aduna din nou Frunze. Ca uite si tu in frunzele astea e siguranta si multumirea noastra. Si cand o sa am si eu desavarsirea o sa dau si eu familiei si la fiecare in parte cat cred eu si cum cred eu si atunci o sa fiu si eu fericita.”
Mama omida o intrerupse “Bine, bine dar acum nu e bine a te razbuni pe ea pentru ca ti-a cazut aripa. Ca nu e ea vinovata! Si ori cat ai vrea tu nu o sa o lasam sa sufere singura. Noi suntem alaturi de ea. Ea are cea mai mare nevoie. Tu nu mai esti cu familia, esti cu ale tale…” si lasa capul in jos si gandurile ei tot mai vorbeau chiar daca nu se mai auzea nici un sunet.

“Stiu ca era fluturilor e aproape. Stiu pentru ca sunt omida. Stiu pentru ca sunt iubire.
Atat cat am descoperit-o, atat cat am impartasit-o. Si e putin. E picatura in ocean. Si stiu ca sunt o picatura si astfel ma simt ocean.
Singuri suntem in mintile noastre.
In inima traim in comuniune.
E adevarul pe care-l traiesc.” Spuse Omida Violet.

Omida Violet a simtit o pace launtrica si in acea pace si-a vazut de drumul ei.
Familia a ramas in tacere.
Era pentru prima data cand linistea a coborat din nuc in familia de omide.

Omida Violet avu impresia ca se vazuse pe sine. Apoi cu fiecare pas se apropie de Omida Violet. Era omida violet nadajduita. Atunci a inteles ca s-a desavarsit pe sine. S-a putut recunoste in omida violet asemeni lui.
Se asemanau atat de mult.
Omida Violet o imbratisa pe omida Violet.


- Te-am cautat si stiam ca vei veni. Am nadajduit. Nu stiam cum dar stiam ca ne vom intalni. Stiam ca exista in acest univers cineva asemanator mie care sa ma inteleaga si sa ma iubeasca asa cum sunt.
- Am asteptat si am avut rabdare si rabdare si rabdare pentru ca tu sa te desavarsesti. Am asteptat ca tu sa te iubesti si ca in inima ta sa te simti in siguranta si sa simti iubirea si sa te simti iubit. Te-am asteptat ca doar asa puteai sa recunosti in mine iubirea si intelegerea. Doar cand ai constientizat ca ea exista in tine. Bucuria si fericirea mea inseamna sa-ti daruiesc iubirea mea.
- Bucuria si fericirea mea inseamna sa-ti daruiesc iubirea mea. M-am eliberat de nevoia de apreciere, de intelegere si de iubire. Iubirea nu mai e o nevoie pentru mine. Este insasi legea mea. Este era noastra. Era iubirii. Este era in care familiile nostre viitoare nu se vor fiinta pe nevoi si dependente ci pe iubire.
- Este timpul pentru noi. Pentru ca atunci cand iti cresc aripi stii ca esti in atemporal si drumul tau este doar spre inaltare.
- Si doar eliberat poti zbura. Pentru ca zborul este libertate.
- Zborul, acest dor imens de zbor. Un dor imens…
- Pentru ca ne asemanam putem semana asemanarea noastra. Putem samana iubirea
- Pentru ca ne asemanam putem zbura impreuna.
- Dar nu mai am aripa. Si stiu ca zborul este liberate nu dependenta.
- Daca ti-a crescut o data inseamna ca zborul e in tine si iti vor creste aripi ori de cate ori crezi si esti pregatit. Credinta ta si nadejdea ta nu tin de mediu si de ce cred altii. Tin doar de tine.
- Acum pot sa ma vad si eu. Sunt un fluture. Un fluture intreg si luminos. Acum am constientizat!

*

Si prin bataia de aripi se ridica usor si imbratisa si vantul si frunzele si florile.
M-am ridicat odata cu el in aceasta poveste.
Ea a fost desavarsirea mea. Oglinda in care am privit cu demnitate si nadejde.
Si privirea mea a cautata familia de omide.

Am vazut cum inimile lor au putut recunoste desavarsirea intr-un membru al lor. Omida Rosie a inceput sa vada. Si aceasta dupa ce Omida Verde a constientizat ca desavarsirea inseamna sa incepi sa mergi pe calea ta.
Omida Verde a recunoscut in fata familiei ca vede lumina si stralucirea Omizii Violet. “Si aceasta nu este decat jumatate de adevar…Am inceput sa vad si in mine dorul de desavarsire si-mi doresc sa fiu fericita. Si asta simt sa fac si pentru prima data in viata imi simt inima plina de iubire. “ Si porni pe drumul ei cu bucurie cu pasi mai repezi pentru ca inceputul de aripa o ajuta.

Mama Omida si Tatal Omida priveau in urma Omizii mijlocii. Au vazut cum si-a recapatat lumina si stralucirea si au vazut inceputul de aripa. Au constientizat ca au trait in neadevar. Se uitau unul la celalat si pentru prima data se intelegeau din priviri si erau un singur gand. Nu se mai contrariau doar se intelegeu. Intelegeau.

“Avea dreptate Omida Violet. Cat de frumoasa este Omida Verde. E atat de frumoasa si eu doar acum o vad. E atat de frumoasa iubirea. Ma simt vinovata ca am tinut atatia ani doar cu mintea ideea de familie. Si am suferit cu totii si nu am stiut de ce. Traiam in dependenta si neintelegere. Si nu am fost capabili sa ne gestionam propriul destin si propria energie. Ne “hraneam” unii pe altii si nu stiam ca sufletul nostru are nevoie doar de adevar si de iubire. Acum stiu si imi pare rau…”, plangea cu nenumarate lacrimi Mama Omida.

Tatal Omida veni sa o sprijine cu mai mult devotement. “Imi pare atat de rau! Am uitata cum e sa-ti fiu alaturi. Sunt de acord cu ce ai spus. Este si adevarul meu. Mi-a lipsit atat de mult intelegerea ta. Insa cel mai mult mi-a lipsit intelegerea fata de mine. Acum stiu ca aceasta vine din inima si din iubire…Ne-am lasat cuibul neprotejat si uite e toamna de cateva saptamani si noi n-am realizat asta. Sa mergem “acasa” si sa vedem de nucleul nostru” Spuse Tatal Omida cu ochii luminati si cautand parca pe cer Omida Violet sa o vada.Pentru ca acum stia ca vede si poate privi cu sufletul. Ar fi imbratisat-o pe Omida Violet din tot sufletul.

Omida Rosie privea la gramada de Frunze. La toata munca de doua anotimpuri. O jumatate de viata pentru Frunze ce acum sunt ruginii si casante si vantul le poarta unde vrea el.
Simti gustul amar al zazaniei si al vorbirii de rau.
Erau gandurile ei ce au contribuit la neadevar si acum o dureau si pe ea. Pentru ca a ramas singura cu gandurile ei. Si asta era povara ei. Nimeni nu i-o mai lua si nimeni nu-i mai impartasea gandurile de neincredre si de neajunsuri. De abia acum simte durerea cu adevarat.
“De abia acum ma doare. Si ma doare rau de tot. E asa de amar gustul deznadejdii. Simt ca nu am nimic. Daca m-ar ajuta cineva mi-ar fi mai usor, n-as mai simti gustul amar si mi-as recapata stralucirea.” Spuse Omida Rosie si incepu sa alerge in urma Omizii Verzi. Si mergea si mergea si nu stia incotro sa o mai apuce. Nu stia drumul Omizii verzi pentru ca era doar drumul ei. Se opri si incepu sa planga si simtea ca ii pare rau. Ii parea rau ca vedea de atata timp adevarul si n-a vrut sa recunoasca. Ca vedea si nu stia ca vede. A inceput sa alerge spre casa parintilor insa dupa un timp realizase ca nu stie drumul pentru ca pana acum a mers cu ochii inchisi si sprijinita de Omida Verde. Se opri si si incepu sa planga.
“Nu stiu cum sa fac. Imi pare rau. Omida Violet m-a carat in spate un anotimp pentru ca era cel mai puternic si cand n-a mai vrut sa o faca l-am ranit. Si l-am ranit pana in ziua de azi.
Omida Verde m-a sprijinit doua anotimpuri si acum a plecat si ea. Era asa de bine cand eram cu totii si era asa de bine cand eram ajutata. Acum ce sa fac? Cui sa cer ajutorul?”, se intreba omida Rosie si incepu sa tipe. “Ma aude cineva, ma doare rau piciorul sa ma ajute cineva…”. Descurajarea si singuratatea erau mai grele decat insasi drumul. Nu stia ce sa faca si iarna era aproape.
Gandurile de neadevar ii dadeau tarcoale si nu le mai suporta. Era singura cu gandurile ei. Ganduri cultivate de ea si alimentate de cei care i-au fost alaturi. Si acum a aflat cum gandurile pot crea durere si o durea si o durea tare de tot.

“Afara cu voi ganduri rele, iesiti din capul meu si nu ma mai chinuiti. Afara cu voi!” Omida Rosie simti o liniste imensa. Se simtea bine si isi aminti de linistea ce o crease Omida Violet cand le vorbise. O liniste pe care n-a vrut sa o recunoasca si a continuat sa creeze zazanie. Acum ii parea rau.

Isi amintise de vorbele Omizii Violet, de cuvintele lui calde si spuse din inima care n-au atins-o niciodata. “Acum incep sa simt. Imi pare rau ca am trait in mintea mea si am sadit ganduri si vorbe grele.
Ca am retezat cu superstitiile mele aripa Omizii Violet si i-am ingreunat drumul.
Nu l-am ajutat cu nimic.
I-am pus piedici la tot pasul. Imi pare asa de rau. Omida Violet a dus tot greul. De la greul fizic la greul pe care i l-am adus prin vorbe. Cu totii cautam desavarsirea si eu l-am impiedicat cu superstitiile mele si l-am impiedicat sa fie fericit. L-am impiedicat sa se bucure de fericire de doua anotimpuri. L-am tinut departe de fericire atata timp. Vroiam sa cunosc eu mai intai fericirea. Si nu era timpul meu. Eu deabia facusem ochi si Omida Violet vedea deja iubirea si o traia.
L-am tinut captiv in gandurile mele si el nu putea sa zboare.
La sufletul lui nu m-am gandit niciodata.
Si i-am impiedicat si pe ceilalti sa se gandeasca. I-am impiedicat pe toti cei din familie sa-l priveasca asa cum este el. Le-am aratat eu cum sa-l priveasca si l-am denigrat. Am spus atat de putine cuvinte bune despre Omida Violet…
Si imi pare rau.
Eu faceam totul gandit, totul calculate, totul programat si parea ca imi merge bine dar doar mie imi mergea si doar in capul meu. Aveam planuri si frunzele astea se faceau tot mai multe si traiam bine in mintea mea.
Nu conta ca ma simtea vlaguita. Eu continuam sa nutresc ganduri si planuri si calculam totul in detaliu. Am ajuns sa planific si libertatea celor din jur. Nu simteam nimic. Nu simteam ca Omida Violet sufera. Nu simteam ca Omida Verde incepe sa vada. Eu doar credeam. N-am stiut sa fiu aproape nici de ei nici de visul meu. Acum sa se intoarca le-as da la fiecare Frunze…”
Si incepu sa strige “Omizilor va rog sa va intoarceti la mine ca va dau frunzele, le impart pe toate vi le fac cadou. Am multe cadouri pentru voi…”
Nu se auzi nici un raspuns.
Totul era tacere.

Ar fi vrut sa se ispaseasca dar cand vazu ca nu avea nimic de castigat se intoarse la ganduri.
“Ce sa fac cu atatea Frunze? Nu am ce face cu ele sunt ude si ruginii. Imi este atat de greu sa recunosc ca am urmat doar o idee si mi-am facut doar planul meu. Nu mai am nici un plan. Nici unul n-a fost bun. Imi pare rau dar ce folos ca imi pare rau daca nimeni nu ma ajuta.
Ce folos ca imi pare rau ca uite Omida Violet are aripi acum si a uitat de mine. “Ce sa ma fac, ce sa ma fac?!
Macar daca imi zicea si mie cum a facut sa fac si eu.”
Se tot framanta Omida Rosie. Cum isi alunga gandurile din minte asa si le aducea inapoi. Constanta nu ii era cunoscuta. Anotimpuri intregi au ajutat gandurile sa se sedimenteze pentru ca au fost alimentate si de familie. Acum e propriul prizonier in propria nefericire. Era fara vlaga si fara culoare.
Isi aminti de Omida Violet cat era de luminoasa.
Cum ii crescuse aripa.
Cum le vorbea.
Isi aminti de cuvintele ce le-a respins de atatea ori sub pretextul ca “se crede inteleapta Omida Violet si desteapta dar tot o omida e si tot cateva Frunze are…”.

Isi aminti fiecare cuvant al Omizii Violet. Isi aminti pentru ca au fost cuvinte spuse din adevar si cuvinte spuse din inima. Si acestea au putere. Si raman in sufletul nostru pana cand vine timpul fiecaruia sa se desavarseasca.

Isi aminti de Omida Violet si avu impresia ca o zareste ca era chiar in fata ei si o putea vedea asa cum este ea. O omida frumoasa si implinita. Un fluture luminos. Aceasta a fost clipa in care a recunoscut. A putut recunoste iubirea si lumina. A putut-o identifica. Si in acel moment culoarea ei frumoasa de rosu intens a imbracat-o.

A inteles ca acesta este drumul ei. Sa inceapa sa recunoasca,
Nu era de ajuns sa ii para rau si sa continue sa planga. Mai era nevoie ca in locul gandurilor rele sa puna ganduri de recunostinta. Pentru ca daca era cineva care realmente a ajutat-o acela era Omida Violet prin faptul ca a plecat la timp, prin faptul ca a ajutat-o sa se ridice si sa vada. Prin faptul ca i-a dat tot ce avea nevoie. Si i-a dat propriul exemplu.

A inceput sa recunoasca ca a privit cum aripile Omizii Verzi incepeau sa creasca si simtea ca o va pierde si ar fi legat-o cu orice motiv de ea. A vazut frumusetea Omizii Verzi si simtea invidie si vroia sa se sprijine mereu pe ea pentru a se prinde si de ea frumusetea. Acum recunoste in ea acest rosu frumos.
Si simte ca e culoarea ei si ca orice culoare ar fi avut fie ea si Violet si Verde. Nu era culoarea ei.
“Culoarea mea este rosie. Sunt o omida Rosie frumoasa si puternica. Sunt atat de frumoasa! E atat de frumoasa iubirea. E atat de bine sa fii in iubire.”

In inima Omizii Rosii incepu sa creasca iubirea, sa infloreasca precum o floare, udata de recunostinta, de acceptare, de constientizare.
“Imi doresc sa-mi gasesc calea, imi doresc foarte mult!” Aceste cuvinte au rasunat ca un tunet. Atat de mare si de puternica era dorinta. In acel moment aripile i-au crescut.

A avut atatea exemple de reusita incat acum i-a fost mai usor. Dar i-a fost si greu pentru ca cu greu a lasat mintea sa coboare in inima. I-a fost greu sa recunoasca ca nu i-a stat nimeni in calea desavarsirii ci doar gandurile ei de deznadejde, de neincredere, de invidie au facut drumul atat de lung.

“Desavarsirea nu tine de varsta.” Isi spuse ea.
“As fi putut de mult sa zbor. Si n-am fost fericita pentru ca am impiedicat-o pe omida Violet sa fie fericita. Cu toti avem propriul drum. Omida Violet a reusit pentru ca a iertat si a fost bun si a impartasit totul cu noi.
A reusit pentru ca a descoperit iubirea si a intalnit iubirea vietii lui ce l-a indemnat sa-si creasca aripa din interior.
Omida Verde a zburat pentru ca e buna si in ea a lucrat bunatatea si a recunoscut iubirea cand a vazut-o si apoi cand a inceput sa o simta.
Eu am reusit sa zbor pentru ca am recunoscut si greseala si iubirea acolo unde am vazut-o si mi-am dorit din tot sufletul sa-mi gasesc propria cale. N-as fi reusit fara ajutorul Omizilor Violet si Verde.”

*

Si cu aceste cuvinte se inalta in zborul ei lin si in aceasta armonie de culoare se intalni cu Fluturele Violet si Fluturele Verde si de abia acum a constientizat si s-a vazut Fluture. Acum a inteles ca Fluturii au alta vibratie si nu mai aud de Glasul omizilor la fel cum nu i-au fost auzite strigatele de ajutor.

Era un Fluture Rosu de o neasemuita frumusete. S-au recunoscut ca fiind fluturi din aceasi era, din aceeasi familie. S-au prins intr-o hora. In aceasta recunoastere toate amintirile trecute de omizi au disparut. Isi amintesc doar de clipa zborului si de armonie si iubire. Aceasta este legea lor.

Mama omida si Tatal omida vad hora Fluturilor pe cer si isi vad copiii. Este Momentul cand ei recunosc desavarsirea copilor. Este Momentul cand implinirea copiilor le aduce implinire si lor si ii face liberi. Liberi sa zboare din cuibul lor.
Au inteles ca rolul copiilor nu este de a se intoarce in cuib si de ai ajuta cu Frunze. Rolul copiilor in familia de Omide a fost sa-i ajute sa renasca si sa reinvie in sufletele lor iubirea de sine si iubirea unul fata de celalalt. Pentru ca acesta a fost destinul familiei de omide. Si fiecare familie are propria poveste. Copiii au ajutat la desavarsirea parintilor prin propria lor desavarsire. Daca o parte din Tine ca si Parinte continua sa existe si sa se desavarseasca prin Copilul tau, inseamna ca ti-ai facut misiunea si daca Copilul tau zboara si nu mai este copilul tau si este un fluture, inseamna ca si tu poti sa zbori. Ca nu esti doar parinte, nu ai un singur rol, ai si misiunea propriei desavarsiri. Pentru ca de data aceasta nimeni nu se mai intoarce la cuib. Fiecare isi are propria casa. Casa din suflet. Omida Mama si-a recapatat culoarea curcubeului la fel si Omida Tata. De acum nu mai traiesc prin copii si pentru copii. Traiesc pentru bucuria de a trai. Isi deschid amandoi aripile si fac o hora mare. Traiau din inima si pe cer se simtea o vibratie extraordinara. Culori vii si imbinate intr-un mod armonios. Au iertat si au permis iubirii sa se manifeste.

Este ziua lor.
Ziua cand s-au indragostit de viata!


*

Identificarea genului feminin si masculin la personaje se confunda cu manifestarea mintii care de multe ori ne face sa fim calculati si cu sufletul care ne face sa fim sensibili.
Si acum va intrebati, poate, care este omida violet de la inceputul relatarii si care este omida violet pe care a regasit-o?
Daca nu reusiti sa le identificati este pentru ca ele nu mai sunt separate. Sunt un singur fluture. Prin asemanare s-au putut vedea, s-au putut recunoaste. Sufletul si gandul s-au regasit in armonia unei imbratisari si astfel masculinul si femininul s-a echilibrat.
Este lumina iubirii. A unei lumini ce-si sporeste lumina cu lumina.
Si raza cu raza face soarele sa straluceasca. Raza cu raza…

*

Cu totii avem propria poveste. Despre iubire. Despre viata. Despre noi. Suntem autori ai propriei povesti. Chiar daca am avut impresia ca cineva ne-a scris povestea inca dinainte sa ne nastem si ca inca are puterea sa schimbe datele. Suntem responsabili de propria conduita, de ceea ce gandim. Singuri ne tesem firul. Singuri de facem ghemul. Singuri ni-l depanam si singuri ne impletim povestea. Dupa propria constientizare si crestere intru iubire.
Noi alegem modelul dupa care impletim. Il alegem copiind un model, cautand modele si exemple sau cautandu-ne propriul model. In suflet avem modelul. In constiinta si el ne spune daca e armonioasa impletitura.

Singuri ne facem povestea si ne-o impletim cu a altora.
Daca nu iti place povestea in care te afli daca nu-ti place personajul cu care te identifici sa stii ca ai oricand posibilitatea sa-ti schimbi conduita. Ai posibilitatea sa-ti creezi propriul personaj pentru ca ai resurse infinite si poti fi asa cum iti doresti. Si aceasta nu doar fictiv. Povestea este un mijloc. Dar tu poti gasi nenumarate modalitati.
Scrieti-va povestea cu iubire. Cantati-va povestea cu iubire. Deseneaza-ti povestea cu iubire.

Un fluture stie doar sa zboare nu stie ca e fluture si pentru asta o face. Albina stie sa adune miere nu pentru hrana ei ci pentru altii.
O fiinta umana are doua maini si ele pot imbratisa…


Text si fotografii: Diana Pamfil

Articol publicat in revista Psyvolution :
http://www.psyvolution.ro/revista/psyvolution-people/articole/item/325-povestea-familiei-de-omide

3 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Meritaţi doar iubire..."
    Mulţi rămân numai cu speranţa...

    RăspundețiȘtergere
  3. Conteaza si cu ce ramai tu si ce consideri ca meriti...

    RăspundețiȘtergere