naturalete si firesc: Muntii, vesnicia din trairile mele

Un spirit Dacic, de ostean
Ce reinvie an de an
Pe unde energetice,
Ceahlaul te aduce
In umbre de lumina,
Printr-o traire Divina.
Vizibile irizatii,
Gazduiesc civilizatii
Ce la unison vibreaza
Cu fiecare raza.

Am mers pe Ceahlau Hasmas, Bucegi. Iar muntii acestia in trairea mea, sunt si vor fi la toate timpurile... adica voi mai veni aici. Sau macar le voi sugera altora sa faca excursii nu numai aici ci in general pe munte. Sunt drumuri care te invata foarte multe despre tine, daca vrei acest lucru.
Pornim la drum, pe un traseu mai simplu cat de cat, sau mai usor de urcat dupa cum ne sunt date sugestiile, de catre cabanier. Aceasta mai ales dupa ploile mai abundente din ultima perioada.
Facem traseul, de la Cabana Muntelui, Curmatura Lutul Rosu, Piatra cu Apa, Detunatele, apoi cabana Dochia, urmand banda albastra. Avem unda albastra si la urcat cat si la coborare, mai ales ca am avut si un cer senin si o vreme superba.

Si nu mai vorbesc de trairi pentru ca nu gasesc caractere ale literelor mai mari, decat majusculele.
Si pentru ca ne-am propus de la inceput ca vom face 3 ore, am mers dupa prima “zicere”. Aceasta pentru a se indeplini "profetia", dinainte, gandita cu sufletul… Un traseu foarte usor, deoarece pleci de la cabana Izvorul Muntelui si urci pe malul stang al Izvorului Muntelui. Si daca nu vrei sa o iei pe sosea, ca poate te-ai saturat de drumurile asfaltate si pregatite de altii, o poti lua si prin padure. O padure ce ascunde alte minunatii de vietati colorate si jucause care nu fac decat sa-si urmeze natura lor.

De pe Falia Lutul Rosu vezi stanca impunatoare de unde poti distinge Ocolasul Mare, Detunatele, Cabana Dochia si Varful Toaca. Daca nu chiar de la prima vedere atunci cand mai urci pe scarile formate de radacinile copacilor. Imi amintesc de o lectie de geografie de prin liceu, unde se zicea de Ceahlau ca prezinta o inversiune de relief. Acum am avut ocazia sa vad bucati de argila rosie si gresie interstratificata.

Am analizat eu “pietricelele”, care mai de care mai interesante. Parcurgand cateva serpentine, ma face sa constientizez ca inca nu am o conditie fizica destul de buna, mai ales ca era un traseu usor si aceasta dupa ce am coborat pe alt traseu mi-am dat seama ca cel pe care urcasem era intr-adevar mai simplu.
Oricum sunt si momente in care te simti ca si cand cineva te-ar purta pe brate, deci cu siguranta esti sustinut in a parcurge traseul. Acest lucru l-am trait si aici si in Bucegi.
Ne mai oprim la poalele unui bloc de piatra din calcar, unde mai vad dupa atata drum si cateva fire de floare-de-colt. Asa albe-argintii cum sunt ele si mate, cu puf si fara miros. Minunate.
Barele facute din lemn, “ajutatoare”, imi da impresia ca nu te mai afli in inima naturii asa minunata cum e ea, ci intr-o participare a omului, nu chiar atat de artificiala. Apreciez scarile din piatra facute de natura insasi, decat treptele facute de oameni (care sunt utile ce-i drept pentru traseu). Cat de interesant e sa observ cum fiecare stanca iti ofera posibilitatea sa o urci, fie prin ridicaturi de pietre, fie prin gropi in piatra. Si cum stancile de calcar au “adaposturi” daca te prinde ploaia prin padure.
Minunata e natura prin naturaletea si armonia ei!

Urcam si dam de Detunatele, intradevar arata a pietre detonate, apoi ajungem la jnepeni, care mie mi se par foarte dragalasi, si cei de pe Ceahlau si cei din Bucegi.
Vedem o cabana, sigur e Dochia si ne-am incadrat si in timp, mai ales ca demult iesisem din el... Privesc in jur drumul pe unde am urcat, o priveliste incantatoare si un cer si un soare primitor. Mai parcurgem vreo 500 de metri si ajungem la cabana, unde binenteles ca nu prea imi vine sa stau. Prefer cortul si in conditiile de iarna, decat o cabana. Mananc niste mere si mancare… mai tarziu, pentru ca nici nu simt nevoia.

Vad Ceahlaul, ma bucur de prezenta lui si de prezenta mea acolo…
“Ceahlaul, poartă hramul "Schimbarea la Faţă".
“Faima lui nu constă numai în amănunţita arhitectură a formelor de piatră, care au răscolit imaginaţia poporului, nu i-au stabilit-o numai impunătoarea-i înfăţişare, înălţându-se deasupra celorlalţi munţi învecinaţi, cât faptul că prin aceasta e în adevăr un far zărit de la mari depărtări... “ afirma I. Simionescu.
Ce inseamna aceasta schimbare la fata pentru natura?... dupa data de 7 incepe natura sa-si schimbe culorile. De la verde incep sa capete nuante de galben si rosu. Doar e august, o luna ce face trecerea dinspre vara spre toamna. Cel mai înalt vârf este considerat vârful Ocolaşul Mare, (1907 m), vârful Toaca măsurând 1900 m.
Despre Muntele Ceahlău se spune că a fost făcut din poruncă împărătească.

"Vârful Toaca reprezinta el insusi un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decât cel al aceleiasi piramide.
La rasaritul soarelui, deasupra vârfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar câteva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin vârful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamântesc.
Ceahlăul este muntele împărat, este podoaba, poezia ţării, este izvorul tainic al legendelor şi doinelor neamului nostru, este ochiul etern deschis asupra hotarelor moşiei strămoşeşti. (Nicolae Gane)”

A doua zi ne trezim pentru un rasarit… de ne-am trezi noi intradevar. Dar bine macar ca o facem pentru ceva cu un scop… Si fiecare cu scopul lui si unele scopuri sunt si comune. E mult mai rece aerul si ne indreptam cu o vizibilitate mai redusa spre statia meteo, de unde o pata aurie-rosie pe cer anunta prezenta razelor solare.
De-ar fi toate rasariturile precum cel de pe Ceahlau si Bucegi… De-ar fi fiecare floare ce rasare, din pamant atat de tainic si inaltatoare. Si este, cand suntem atenti pentru a le privi si vedea.
Si e liniste, e prea frumos si inefabil pentru cuvinte… N-au fost create superlative pentru asemenea frumuseti si caractere pentru asemenea trairi. Au fost create doar suflete ce le pot simti… Si in cateva clipe se face vizibila, o forma rotunda, o bila de foc pe cerul alb de valuri de nori. Ce frumos e sa innoti deaupra norilor.
Fiecare rasarit imi aminteste de existenta, de maretia si rapiditatea ei de configurare.
Insa acest rasarit imi aminteste si de alte trairi. Si bucuria mea a fost ca de aceasta data mi-a amintit de mine… O intamplare deloc intamplatoare, ma face sa ma bucur de stabilitate, intr-o lume in schimbare din care si eu fac parte.
Un zambet larg in semn de multumire pentru o aminire vie…
Apoi acest fundal de viu in manifestare, ramane in spate.
Atentia ne este indreptata spre configurarea piramidei care devine din ce in ce mai vizibila.
Nu sunt eu constienta de tot ce se intampla si se "configureaza" acolo, insa e si ea dincolo de umbra cu siguranta.
Mintea mea nu poate nascoci argumente si explicatii pentru ceva ce nu poate fi transpus in cuvinte. Si fiecare traieste conform lui si conform interioaului si filtrelor proprii.
Fiecare rasarit ma face sa vibrez la unison cu bucuria transmiterii. Cu toate ca nu am lumina, energia si daruirea lui. Altfel nu l-as putea vedea.
Sunt trairi ce un aparat de fotografiat nu le poate surprinde, pentru a le transmite mai departe si altora. Si asa misterul e incifrat in balade, poezii, texte, fotografii. E transmis de catre cei ce-l traiesc si il canta si inteles si receptionat in functie de fiecare suflet.

Umbra aceea de piramida, iti arata nu opusul luminozitatii ci efectul ei, iti arata prezenta ei. Lumina fara umbra nu exista si in alte contexte… cele ale fiintei umane. Daca ti-ai nega egoismul sau ce nu accepti tu la tine insa vezi in altii, aceasta ar insemna sa negi o parte din tine.
Sa neg acum umbra, efectului de piramida ar insemna sa-i neg luminozitatea ei, sa o neg in intregime… si nu pot decat sa o afirm.

Dincolo de vazut si nevazut, de a fi sau a nu fi, las misterul sa se manifeste (oricum el asa se fiinteaza). Prefer sa pastrez amintirea vie care e imposibila uitatrii.

Dupa catva timp, isi pierde din momentul ei de maxima configurare si apoi ia forma crestei de munte, interesant nu?
Mai raman pana la 11 la statia meteo, aici timpul trece altfel…
A doua zi ma trezesc cu impresia ca efectul de piramida s-a petrecut alta data, mi se pare atat de indepartat si in trairea mea e prezenta. Ma amuza uneori aceasta dilatare a timpului si impresiile ce ti le creeaza.

La intoarcere, facem traseul Jgheabul cu Hotar, coborand de la Cabana Dochia, pe bolovanis, devenise obositor, insa dupa 45 de minute se terminase si cu chinul posibilelor alunecari. Coboratul printre jnepeni nu e dificil deloc, apoi ajungi la un culoar mai stramt. Jgheabul cu Hotar pleaca de sub abruptul Varfului Toaca.

Coboram prin padurea mai mult aurie si uscata decat verde, nu e o senzatie prea placuta pentru mine, e un decor mai putin viu… Parca s-au dat batalii si in urma lor a ramas pustiu si uscaciune… Urmand triunghiul albastru, traversand si cateva paraiase cu apa limpede si rece.

Ajungem la Stanca Dochiei, ce se afla la 1350 m. Stanca Dochiei este impunatoare, si este inconjurata de stanci mai mici de culoare gri si alb. De la Stanca Dochiei mai traversam un paraias apoi, o zona mai mult luminata unde poti admira copacii cu diferitele lor nuante de verde. Si lumina ce patrunde printre ei. O amestecatura de deal si padure. Iesind din aceasta luminozitate vedem soseaua… mmm civilizatia. De unde o poti lua spre Izvorul Alb sau inapoi la cabana Izvorul Muntelui.

Muntele Ceahlau a inspirat numeroase legende si povesti. M-a inspirit si pe mine… si m-am lasat inspirata si impresionata. Si oricum drumurile facute in exterior antreneaza calatoria interioara, cel putin asa am trait eu.
Si un adevar exista in fiecare poveste…

Sadoveanu:
"Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor...”