"Nu tot ce e natural e frumos" M. Eminescu

"Nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul este invizibil pentru ochi."
Antoine de Saint- Exupery

duminică, 28 iunie 2015

Acasa



Am plecat dupa zambet.
Dupa albastru, cer si soare de vara.
Dupa glasul ei si chicotele ce-mi pareau bulgari de hartie ce fosnesc cand le strangi in palme. Fericirea ei o vad in felul cum se strecoara printre crengile copacilor, cum indoaie cu delicatete crengile prinzandu-le cu degetele rasfirate.
E frumoasa.
E o uimire sa o descopar asa. Un mister de fiecare data.
O Prezenta dulce ce te surprinde.
Cu parul ce prindea ca un magnet frunze de un verde crud ce abia iesisera din muguri. Se impleteau in parul ei. Transparent sa fi fost asa ca vantul si aceeasi bucurie o simteam. Ma bucur ca traiesc si pot sa o vad asa. Natura e viata ei, firescul ei. Se strecoara in drumul ei spre lumina, spre acele gauri de lumina, caci printre atata bogatie de verde, toporasi, zumzet, lumina iti aparea asa ca un orizont. Mereu privind in zare...
Zbura la cativa pasi si nu cred ca era doar o impresie data de usurinta cu care ea se manifesta. Nu lasa nimic neatins. Spui ca se odihneste atunci cand palmele ei se sprijina de o stanca.  Dar daca esti atent auzi soapte si realizezi ca ea le spune ceva anume. Ce anume, nu stiu...
Ceva spune. Aud murmur, ca o melodie ce amesteca glas de pasari si zumzet de ganganii. E frumoasa, e extraordinar de frumoasa.
E atenta la tot si asta te uimeste.
Cum canta ea, canta si inima ei. E de un farmec nepamantean si totusi eu o vad. Pielea de omat te face sa o vezi ca o lumina acolo unde poposeste. Si nu pentru ca oboseste. Se aseaza si priveste. Se aseaza si atinge. Se aseaza si gandeste.
Si raul...
Transparent, lin si vesnic curgator. Ii curate talpile de umblet. Si astfel, drumul e de fiecare data nou. Cu fiecare pas cu fiecare suflare, e imbogatita, intregita.
Curgatoare si ea...
Lina si cateodata in stropii aruncati pe iarba mai intrezareai puterea de lovire a pietrelor lucioase, fara colturi si ondulate de vesnicie.

Fragii sunt in floare, mugurii brazilor sunt catifelarea aromata. Respiratia ei e una cu raspiratia padurii, cu aburii ce se ridica in fiecare dimineata, ca o panza ce zboara, ca niste nori dragalasi. Odata cu ea respira pamantul si orice vietate.
Mici gandaci urca pe un fir de iarba, pana in varf apoi isi continua drumul...
M-am oprit din a-mi explica si din a cauta certitudini. Din starea de pace vezi ca acestea sunt ca aburul ce se ridica.
Nu am alergat in cautarea ei.
Stiu ca e dintotdeauna in fata mea. Ca e acolo, aici, acum. Cand n-am zarit-o a fost din deconectare, din neprezenta si neatentie. Cand m-am oprit din a iubi.
E suflare in orice adiere, in orice culoare, in orice colt.
Si o simt.
E bucurie.
Si in aceasta calatorie am curajul de a o privi in fata.
E ea.
E viata!
E extraordinar de frumoasa!


Foto, Bogdan Pamfil

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu