"Nu tot ce e natural e frumos" M. Eminescu

"Nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul este invizibil pentru ochi."
Antoine de Saint- Exupery

vineri, 20 octombrie 2017

Povesti desenate in serile de iarna


Cand seara se lasa si copiii dorm...
Cand viscolul canta in colturi de fereastra si miroase a inghet, a radacini si frunze umede...

Culorile imi amintesc de oameni si de ce au ei mai frumos si bun...
Asa iau nastere povestile in spiritul SensoryArt!
Sunt despre mine!
Sunt despre ce iubesc, cum iubesc. Sunt despre cum aleg sa privesc.

Mirare!

"Mami ce faci?!"
Si vine cu pasi marunti asezandu-se la masuta ei. Masuta ei care a atelierul meu pe timp de noapte. 
Sunt si zile cand desenam impreuna pentru careva minute. Fiecare cu globul ei. Maria deseneaza asa cum vrea ea.
Cu ochi somnorosi cauta sa ma intrebe ce fac. Azi a descoperit pietricelele minuscule.
A dat atentie fiecarui glob de pe masa. Am si povestit. A patinat cu degetele ei printre pietricele.


Si apoi intrebarea ei mi-a ramas ca un ecou in minte.


 " Mami, tu de unde stii sa faci toate aste? Cum ai stiut sa le faci?"

Nici eu nu stiam ca stiu...
Acum am aflat!




Cuptorul si cozonacii.

Inspirata din bucuria zilelor petrecute la sat, la bunicii mei. 
In preajma Craciunului se aduceau cocenii si focul se mentinea o zi intreaga la cuptor. In cosarca de coceni, micile ganganii inghetate prindeau viata si ieseau la colindat. Grijaa mea era la cleste sa nu dau peste el, in operatiunea mea de salvare a gandaceilor sa nu fie dati in foc. Mai aveam grija de coada pisicii, sa nu o calc. Cuptorul era clar locul lor preferat. In bucataria bunicii mele gaseai ulei din seminte de floarea soarelui presat la rece cu un miros specific. Ardei uscati si iuti insirati pe ata. Tarhon uscat, crengi de busuioc si buchete de cimbru. Dupa ce intrebam fiecare la ce foloseste stateam cu ochii atintiti la toate ierburile agatate atunci cand bunica facea miscari poate poate se atinge de crengile uscate sa simt mirosul ierburilor.
Se framanta la cozonaci...
Si se coceau cozonaci cat pentru tot satu...
Pentru biserica, pentru colindatori, pentru noi dar si pentru toata curtea de inaripate.
Ca dupa 2 zile de la Craciun ramanea si pentru gaini. Ca sareau si alergau cu bucatile de cozonac in cioc de parca primeau intelepciune nu hrana. Nuca facea ravagii si printre ele.

Se impleteau cozonacii dar se pregateau si turte. Era post iar postul era tinut de noi toti.

Turta cu julfa era asteptata. Zecile de turte subtiri ca foaia de hartie erau asezate in camera de zestre , la uscat...
Bunica le facea cu seminte de canepa. Pe atunci nu faceam difetenta dintre canepa si nuca. Cam de atunci sunt si amintirile mele...

Amintiri inca vii.
Sunt recunoscatoare ca am trait clipe care imi mentin dorul. Dorul de simplitate...
De oalele de lut, de stergare, de lingura de lemn imensa cu care amesteca bunica in bors. Tarata care tulbura borsul clar aducand valuri de alb.

Era anotimpul cand beam apa din galeata de langa cuptor. Cand apa ingheta in pompa lasand turturii afara ca la o cascada.

Nu eram familiara cu obiceiurile. Eram mai mult un spectator al tatalui meu, care crescand la tara fiecare suflare si bataie de vant ii era familiara. Stia toate randuielile de cum se trezea. Incepea cu animalele. Bunicul primul lucru care il facea era sa puna mana pe matura. Sa mature prispa casei. Bunica sa mulga vaca. Cu totii stiau ce sa faca. Era o miscare continua.

Am miscat si eu pensula si am rememorat cuptorul de culoare albastru deschis, ardeii iuti, maturoiul, cocenii si focul ...




Focul si fumul ce ne invaluia.
Chiupul ce astepta laptele sa- l transforme in lapte prins.
Si eu asteptam ca lumea sa termine odata trebaluiala si sa mergem in casa.
Se intuneca la 17 iar cozonacii se faceau pana tarziu in noapte...





Floare-de-colt

E globul ce l-am desenat cu emotia pura din ochii lui Bogdan.
Aceasta floare am vazut- o de nenumarate ori. Am zarit-o pe creste, am admirat-o in tablouri in buchetul de mireasa al matusei mele...
Bogdan a zarit-o prima data pe crestele Hasmasului. Cautand nu stiu ce piatra a dat de petalele ei catifelate, de culoarea ei...
Eu nu mai eram uimita dar ii aprobam bucuria ca e ea. E floare-de-colt.
Nu stiu cum sa va zic, e o altfel de floare. Are ceva tainic. Poate din intalnirea asta dintre pamant si cer. Ea creste mai aproape de cer ca alte flori. Cunoaste vant si picior de capra neagra. Cunoaste ecou si raza de soare. Cunoaste zarea imensa.
Cand eram copil spuneam ca stelele cazatoare se transforma in floare-de-colt. N u stiu sa va zic daca am auzit vreo poveste sau era imaginatia mea.

Pentru mine si azi sunt stele catifelate cu un parfum delicat de munte cu un praf de argint si un fir de galben auriu.



E dorul meu de munte.
Si magia acestei seri!



Mos Craciun soseste!

Bucuria copilariei si a iernii.
Credinta ca Mos Craciun exista si vine. Eram la scoala cand am aflat ca haina Mosului este imbracata de parinti, sau de o persoana din familie. Mama negase asa ca am mai crezut cativa ani in Mos Craciun. Aveam incredere in ce spunea mama. As putea spune ca o credeam pe ea mai mult decat pe Mos Craciun...
"Tu deseneaza-i", tu vorbeste-i ca Mosul te aude", " spune ce iti doresti ca Mosul iti aduce" indemnuri ce s-au transformat in "scriei Mosului" atunci cand am mai crescut.

Pentru mine povestea lui Mos Craciun este legata de materializarea dorintelor. De bucuria de a tine in maini forma dorintei mele.





De forma dorintelor mele s-a ocupat fiinta care facea din lucrurile imaginate de mine o realitate.
Imi amintesc ca intr-un an mi-am dorit un greiere. Si am primit un greiere!
Un greiere cu antene din sarma subtire rasucita ei cu margele la capete. In alt an am vrut un pinguin. Am primit un pinguin. Un pinguin din catifea neagra cu pieptul alb...

Aveam sa aflu peste cativa ani ca acea catifea neagra era o bucata din rochia eleganta a mamei din catifea. Margelele de la cerceii ei. Partea alba, o bucata dintr-o batistuta taiata. Era un greiere de plus si un pinguin de plus superbi. Asa mi-i amintesc si acum. Ei au ramas ca o marturie peste timp a dorintelor ce se implinesc. A fiintelor care lucreaza la indeplinirea dorintelor. A dorintelor ce sunt ascultate...
Acum 25 de ani nu gaseai sa cumperi un greiere si un pinguin. Ce am gasit eu in sufletul mamei a fost cautarea permanenta de solutii si nu resemnarea in fata unei realitati exterioare care iti arata ca nu este sau nu se gaseste.
Rochia neagra care o mai revad in vechile fotografii a fost materie prima pentru multe alte jucarii. Pentru nasturii unui om de zapada pentru rochiile papusilor. Imi amintesc textura ei. Mama n-a tinut la lucrurile materiale mai mult decat a tinut la visele noastre si la bucuriile noastre. Atentia ei era spre ce poate sa faca din ce are. Ce nu avea nu o interesa...Imi amintesc de ea imbracata in rochie neagra si mirosul de ruj trandafiriu. Putinele amintiri ce le am cu ea ca fiind o femeie cocheta.
Mi-o amintesc ca mama cel mai des...

Totul e posibil...
Pana si un catel a facut, dalmatian.
Miroseau atat de bine, miroseau a dragoste...

Peste ani am intrebat-o, " si rochia? ". " Era doar o rochie, mama. Jucaria trebuia sa aiba textura. Sa fie reala. Sa credeti ca e adevarata!".

Si azi cred in adevar.
Cred in Mos Craciun.



Si ii dedic mamei aceasta poveste. A avut inspiratia. A avut dragostea sa faca din invizibil si din inexistent o realitate palpabila. A inflorit flori din croset si a pus in inima mea dorinta de a duce mai departe "darul".

Multumesc!





Flori de gheata.

E anotimpul in care arborii sunt fara frunze, fara flori...Ei se imbraca in haina tesuta din fire de gheata.
E anotimpul florilor de gheata.


Iubesc diminetile ce deseneaza flori...
Alaturi de fete salutam soarele la rasarit. E momentul in care cerul se lasa pictat in culorile preferate ale Mariei.

Imi amintesc diminetile in care stateam minute in sir la pervaz si priveam formele cristalizate ale apei. Alte si alte flori in fiecare dimineata.

Florile de gheata sunt un dar al diminetilor de iarna.
Orasul copilariei mele, e locul unde zapada trosneste sub bocanci, iar ferestrele sunt complet inghetate in zilele friguroase de iarna. Locul unde iarna iti lasa flori pe intreg geamul. Erau ierni cand geamul se spargea de inghet.

Mirosul ghetii era unul aparte...Era apa, era Oltul inghetat. Stateai ca intr-o sala de clestar cu Oltul ce curgea sub talpi. Il auzeam doar...
Copilarind la munte orice iarna petrecuta in alta parte mi se parea mai blanda.

Erau dimineti in care timpul incremenea intr-un tablou de flori de gheata.
Natura desena fara culoare...
Apa, cata viata e in tine!


Orasul bucuriei.

In orasul bucuriei casele sunt viu colorate si se ude glasul de copiii. Bataia clopotelor de la biserica e melodia ce o asculta copiii arunci cand isi primesc cadourile.

Bradul cel inalt este admirat si prezinta o reala bucurie pentru intreg orasul.

E Craciunul!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu